Medaliile sunt miniaturi de arta, cel mai adesea din metal, cu forma si aspectul asemanatoare monedelor, emise in onoarea unui personaj ilustru sau pentru a comemora un eveniment
Cuvintul “medalie” provine din limba italiana, dar radacina lui este latina. “Medialia” desemna in antichitatea romana monedele de valori mici, ca jumatatile de dinar (medium = jumatate). Pina in secolul XV, cind cuvintul apare in lucrari italienesti pentru prima data cu sensul actual, termenul (devenit “medaglia”) a continuat sa defineasca in vorbirea curenta monedele de valoare foarte mica sau pe cele iesite din circulatie, care aveau interes numai din punct de vedere artistic sau pentru colectionari. Preluat in francez\ ca “medaille”, cuvintul apare astfel pentru prima data intr-o lucrare din secolul XV, care descrie colectia numismatica a lui Pierre de Médicis.

Chiar daca spatiul restrins al piesei reduce informatia la esentialul ei, avantajul rezistentei materialului din care sunt confectionate, face ca monedele si medaliile sa fie cel mai durabil izvor scris al istoriei. Nu de putine ori, fragmente importante din trecut au putut fi cunoscute numai datorita lor, pentru ca orice alte documente scrise se pierdusera. Un exemplu elocvent este acela al cuceririi Daciei de catre romani. Pierderea jurnalului de campanie scris chiar de catre Traian, a indreptat atentia spre desenele si legendele numeroaselor monede emise in acea perioada, monede care au jucat un rol esential la reconstituirea evenimentelor.

Originea medaliilor poate fi cautata printre monedele de valori neobisnuite, cu caracter comemorativ, batute in antichitatea greaca. In acest sens, de ce nu am considera decadrahma ateniana, emisa in 490 i.Hr. spre a fi distribuita cetatenilor orasului pentru contributia lor la cistigarea luptei de la Marathon, ca fiind prima medalie din istorie? Se mai cunosc din aceeasi perioada demareteionul din 480 i.Hr. si decadrahma din 413 i.Hr., emise la Siracuza pentru a comemora victoriile impotriva invaziilor cartagineza si respectiv ateniana. Cea mai frumoasa piesa de acest gen este insa cea din aur de 20 de stateri emisa de regele Eucratide al Bactrianei in secolul II i.Hr.
Desi au greutate monetara, datorita valorii lor de emisiune diferite de ale pieselor curente, a executiei artistice deosebite sau a semnificatiei lor politice, este foarte probabil ca astfel de piese nu au circulat ca monede.

Piesele antice care se apropie cel mai mult de medalii sunt asa numitele medalioane care s-au batut mai ales in imperiul roman. Desi se incadreaza in greutate ca multipli ai monedelor, (la piesele din metal pretios), medalioanele nu au fost emise pentru circulatie ci, fie pentru a fi oferite drept premii sau cadouri, fie in scop politic si propagandistic.
De altfel monedele erau frecvent folosite in acest ultim scop in lumea romana, datorita numarului lor mare si a circulatiei pe intreg cuprinsul vastului imperiu. De exemplu: dupa luptele impotriva germanilor si a britanilor, lupte in care iesise victorios, imparatul Claudiu I a emis monede cu legenda DE BRITANNIS, DE GERMANIS, iar imparatii Vespasian si Titus, in urma supunerii Iudeii au batut monede cu legendele IVDAEA CAPTA sau IVDAEA DEVICTA. Dupa razboaiele victorioase impotriva dacilor, legenda monedelor lui Traian il desemneaza pe acesta cu titulatura de cuceritor al Daciei: IMP CAES NERVA TRAIAN AVG GERM DACICUS P M (Imperator Caesar Nerva Traian Augustus Germanicus Dacicus Pontifex Maximus).
Revenind la medalioanele romane, le putem cita ca exemple pe cele din secolele III si IV ale imparatilor Filip I, Diocletian, Maximianus si Constantin cel Mare.
Odata cu destramarea Imperiului Roman de Apus, s-a pierdut obiceiul baterii medalioanelor.

Reinventarea medaliei se datoreaza Renasterii Italiene. Primele medalii medievale sunt mentionate la sfirsitul secolului XIV. Acestea sunt doua piese ale ducelui Francesco II de Carrara, prima din 1390 comemorind recucerirea Padovei si cealalta dedicata memoriei tatalui ducelui. In aceeasi perioada se mai amintesc doua medalii aflate in colectia ducelui Jean de Berry, reprezentind pe imparatii bizantini Constantin cel Mare si Heraclius.
Marele creator al medaliei medievale ramine insa pictorul si gravorul italian Antonio Pisano zis Pisanello (1380 - 1456). Dintre piesele sale, (24 semnate si altele 12 despre care se crede ca sunt tot ale lui) citam: medalia din 1439 a imparatului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul, facuta cu ocazia vizitei acestuia in Italia, precum si piesele executate pentru Lionello d’Este, Sigismund Malatesta, Lodovico Gonzaga sau Alfons de Aragon.
Urmasii lui Pisanello, unii dintre ei vestiti in epoca, precum Mateo de Pasti, care a fost invitat sa faca dovada talentului sau la Istanbul, la curtea sultanului Mahomed al II-lea, au format scoala italiana, ale carei medalii turnate au dominat timp de doua secole arta medaliei europene.

Odata cu inventarea in secolul XV a masinilor monetare, (laminorul monetar si mai ales balansierul) folosite pentru prima oara la Augsburg, centrul baterii de monede si medalii se muta in nordul Europei. Artistii din Germania, Anglia, Suedia, Tarile de Jos, Danemarca si Polonia, nu se mai multumesc sa copieze medaliile italiene de care au fost influentati, ci isi dezvolta propria arta. Daca nu cel mai reprezentativ, totusi cel mai celebru nume din medalistica germana pe care-l putem cita aici este cel al lui Albrecht Durer, in jurul caruia s-a format scoala de la Nurenberg,
Progresul tehnic insa coboara nivelul artistic al medaliei. Presarea sub berbecul balansierului inlocuieste turnarea din atelierul artistului, marind numarul in detrimental continutului. Medalia se izoleaza intr-o reprezentare conventionala care va dura peste trei secole. Portrete corecte, lucrate pina la finetea ridurilor si a firelor de par, haine de epoca detaliate pina la filigranul armurii sau arabescurile dantelelor, inchid arta medaliei intr-un gen propriu uniform, conventional, de estetica monotona. Ramine doar milesimul sa lamureasca momentul creatiei.

In Franta prima medalie s-a batut in 1451 si comemoreaza expulzarea englezilor la sfirsitul Razboiului de 100 de ani. Arta franceza a medaliei ajunge insa la stralucire in secolele XVI si XVII. De altfel atelierul medalistilor se afla chiar la curtea regala, in palatul Louvre. Din aceasta perioada dateaza, de exemplu, frumoasa serie a regilor din casa de Valois lucrata de Germain Pilon sau, mai tirziu, medaliile ce descriu domnia lui Ludovic al XIV-lea.
Medalisticii Franceze i se datoreaza si reformarea artei medaliei la sfirsitul secolului al XVIII si inceputul secolului XIX. Ca subiecte, medalia coboara din sferele puterii in lumea de zi cu zi. Efigiile capetelor incoronate sau ale preaputernicilor zilei, fac loc si altor personalitati din societatea civila sau chiar oamenilor simpli. Chenarul este inlaturat, iar medalia pierde din rigiditate si cistiga in reprezentarea artistica, fiind influentata de arta plastica contemporana ei, asa cum fusese pe vremuri medalia renasterii italiene.

In Tarile Române, traditia baterii medaliilor s-a format mai greu. Pe de o parte obiceiul pamintului era de a comemora evenimentele prin danii si zidiri de lacasuri de cult, iar pe de alta parte suzeranitatea turceasca nu permitea emisiunile de piese pe care sa existe portretul domnitorului. Unul din capetele de acuzare aduse lui Constantin Brancoveanu a fost faptul ca a batut medalii cu efigia sa. Este vorba despre piesele din aur si argint pe care domnitorul dorea sa le ofere cu ocazia banchetului prin care dorea sa-si serbeze cei 60 de ani de viata.
Primele medalii românesti cunoscute sunt cele din 1600 infatisindu-l pe Mihai Viteazul. Facute din aur si argint ele au fost probabil batute dupa victoriile acestuia impotriva lui Eremia Movila.
Au urmat, la distanta mare in timp, medaliile sus pomenite ale lui Constantin Brancoveanu si medaliile din Ardeal care comemorau rascoala lui Horea Closca si Crisan, batute in timpul si la 50 de ani dupa rascoala. O alta medalie dinainte de 1800 este cea din 1799 a domnitorului muntean Constantin Hangerli.

Dupa 1830, baterea de medalii in tarile române devine un obicei constant. Desi inca putine la numar, sunt cunoscute emisiuni aproape anuale, ce comemoreaza evenimente (Inaugurarea Academiei Mihailene - 1838, Restaurarea Manastirii Bistrita, Valcea - 1845, Unirea Principatelor 1859) sau omagiind personalitati (Medalia generalului Kisselef - 1833, medalia principelui Mihail Sturdza - 1840, etc…). Aceste medalii se executau in general la ateliere particulare din tara sau se comandau in strainatate. S-au pastrat pina la noi numele unor gravori români de mare talent ca: Resh, Carniol sau Radivon, ce au lucrat in secolul trecut. Dupa infiintarea in 1870 a Monetariei Nationale, o parte dintre medalii au fost batute aici.

In 1937, la doi ani dupa reinfiintarea ei, Monetaria Statului a primit prin lege drept de preferinta pentru executarea medaliilor românesti, cu conditia de a le realiza la preturile pietei. Motivul acestei reglementari a fost acela ca medaliile erau vazute ca mijloace de propaganda româneasca, iar executarea lor la Monetarie era o garantie pentru fabricarea lor la o calitate constant superioara.
Astazi medaliile romanesti, se bat aproape exclusiv la Monetaria Statului, fiind create de catre artistii institutiei si fabricate in atelierele acesteia.